povestea fetitei care scria tot timpul

Scrisul personal ne ajută să favorizăm o întâlnire posibilă cu multitudinea de stări ce coexistă în noi. Ne poate reconcilia astfel cu unele dintre contradicţiile noastre.

Era odată o fetiţă a cărei nevoie importantă nu era să se joace cu păpuşile, nici să se amuze cu prietenele ei, cu atît mai puţin să se intereseze de băieţi sau să o întrebe tot felul de lucruri pe mama ei. Nevoia ei cea mai mare, cea mai importantă era să scrie. Practic, scria tot timpul. De fiecare dată când avea un moment doar pentru ea, se urca în camera ei, închidea uşa, se aşeza lângă pat, pe jos, îşi deschidea caietul „secret” şi începea să scrie sau, mai degrabă, continua să scrie.
Când părinţii ei, bunica ei sau prietenele ei o întrebau: „Vrei să ne citeşti şi nouă ce ai scris?”, ea le răspundea : „Sunt lucruri personale, doar ale mele, pentru mine scriu!”
Toate acele cuvinte, toate acele fraze pe care le scria cu răbdare erau doar ale ei. Nu voia să arate nimic şi nici să vorbească despre asta cu cineva. Era ca şi cum ar fi avut o insulă în care doar ea era regina şi prinţesa.

O să mă întrebaţi acum: „Dumneavoastră, care cunoaşteţi atâtea lucruri, care aţi scris atât de mult, ar trebui totuşi să ştiţi ce scria fetiţa, nu? Ar trebui să aveţi o idee despre ce ar fi putut scrie o fetiţă de unsprezece ani?”
Ei bine, chiar dacă aş şti, nu v-aş spune. Când un copil scrie, fie că e vorba despre o fetiţă sau un băieţel, când scrie, nu doar din toată inima, ci şi cu toate visele lui, cu întrebările cele mai importante, cu secretele, cred că trebuie să îi respectăm decizia, refuzul de a vorbi despre asta. Cred că este bine să respectăm acel teritoriu personal, pe care îl reprezintă un caiet, un carneţel, în care sunt scrise confidenţele, entuziasmul, emoţiile, poveştile evenimentelor sau al întâlnirilor trăite de un copil.
Poate nu ştiţi încă, dar cele mai importante lucruri din viaţa unui copil sunt scrise cu cuvinte de tăcere. Cuvintele de tăcere sunt foarte rare şi nu se găsesc în nici o carte, rămân mult timp închise în piept, alunecă uneori pe gât, însă nu ajung niciodată în gură. Cuvintele tăcerii nu sunt făcute pentru a fi auzite cu urechile. Cuvintele tăcerii se murmură prin gesturi discrete şi expresii imobile, se citesc cu ochii închişi, se ascultă cu inima, se păstrează în adâncul sinelui, în tandreţea emoţiilor.

Cuvintele tăcerii care pluteau în mintea şi în corpul acelei fetiţe erau cu adevărat tăcute. Se lăsau desenate de degetele ei, pe o foaie de caiet, căutau pur şi simplu o foaie de hârtie pe care să se aşeze. Pentru moment, nu aveau nevoie să fie ascultate. Voiau doar să urce la suprafaţă, deoarece veneau de foarte departe, parcurseseră un drum lung în imaginarul acelei fetiţe. Aveau nevoie să respire puţin aer, să danseze sub stiloul ei, să respire profund, pentru a se simţi vii. Aveau nevoie să fie primite şi privite doar de către ea, murmurate de şoaptele emoţiilor ei, înainte să se aştearnă într-un caiet de şcolar. Deocamdată, fetiţa scria pentru ea. Într-o zi, cu siguranţă va scrie şi pentru ceilalţi, pentru cititorii necunoscuţi. Atunci cuvintele ei îşi vor lua zborul, vor traversa spaţiul, vor trece dincolo de mări şi de oceane şi vor fi în sfârşit primite, ascultate şi înţelese de către toţi cei care se vor recunoaşte în ele.
Şi, dacă o veţi întâlniîntr-o zi şi îi veţi descoperi cuvintele, sunt sigur că vă vor însoţi mult timp. Atunci, să nu ezitaţi să le păstraţi cu grijă în inima şi în gândurile voastre.

Jacques Salome